COMPLEMÉNT s. n. 1. complinire; ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l întregi. complementul unui număr = număr care se obține prin scăderea unui alt număr inițial. ◊ (mat.) unghi care, împreună cu un unghi dat, însumează 90°. 2. parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau adverb. ◊ obiect (6). 3. alexină. (< fr. complément, lat. complementum) Vezi definitia »

ORIPILÁNT, -Ă adj. (Franțuzism) Înfiorător, îngrozitor. [Var. horipilant, -ă adj. / < fr. horripilant]. Vezi definitia »

COABITÁNT, -Ă, coabitanți, -te, adj., s. m. și f. (Jur.) (Persoană) care locuiește împreună cu alții în aceeași casă. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitant. Vezi definitia »

MUZICÁNT, -Ă, muzicanți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care cântă la un instrument muzical. 2. (Înv.) Persoană care cunoaște, se ocupă cu muzica, are aptitudini pentru muzică; p. ext. compozitor. – Din it. musicante, germ. Musikant. Vezi definitia »

INTERMITÉNT, -Ă adj. care încetează și reîncepe la anumite intervale; cu întreruperi, discontinuu. ◊ (adv.) din când în când. (< fr. intermittent, lat. intermittens) Vezi definitia »