STAȚIONÁR, -Ă, staționari, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu variază câtva timp; constant. ♦ (Despre planete) Care (în aparență) nu-și schimbă câtva timp locul pe sfera cerească. ♦ Care rămâne în aceeași stare, care nu mai evoluează, care nu progresează; spec. (despre boli) care nu se agravează (dar nici nu se ameliorează). 2. (Despre un mediu fluid) Care are în fiecare punct o viteză independentă de timp; (despre un câmp de forțe) care are în fiecare punct o intensitate independentă de timp. II. S. n. 1. Serviciu într-un spital sau instituție spitalicească în care sunt internați (pentru un timp mai scurt) bolnavii în vederea stabilirii diagnosticului și pentru tratament. 2. (Înv.) Navă de luptă care supraveghea traficul vaselor dintr-un port. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. stationnaire, lat. stationarius. Vezi definitia »

UNGÁR, -Ă, ungari, -e, adj. Maghiar. – Din germ. Ungar. Vezi definitia »

PULMONÁR, -Ă adj. referitor la plămâni. (< fr. pulmonaire, lat. pulmonarius) Vezi definitia »

cîntár (cântáre), s. n. – 1. Instrument care servește la stabilirea greutății, balanță. – 2. Fir cu plumb. – 3. Cumpănă a fîntînii. – 4. Orcic, cruce a căruței. – 5. Cîrlig în care se fixează cîrma unui plute. – 6. Cric de ridicat greutăți. – 7. Constelația Balanței. – Mr. cîndare, megl. căntar. Tc. kantar, din arab. qintar (‹ lat. centenarius), în parte prin intermediul ngr. ϰαντάρι (Șeineanu, II, 85; Lokotsch 1178; Meyer 173; Ronzevalle 136); cf. alb. kandar, bg., sb. kantar. Pentru a › î, prin intermediul lui *căntări, *căntăresc, cf. Graur, BL, IV, 74. – Der. cîntăreală, s. f. (acțiunea de a cîntări); cantaragiu, s. m. (slujbaș la biroul de control al greutăților), din tc. kantarci; cîntări, vb. (a determina greutatea unui corp; a examina, a cumpăni; a valora). Vezi definitia »

FEBRUÁR s. m. v. februarie. Vezi definitia »