GHERÉTĂ s.f. 1. Adăpost mic (construit de obicei din lemn) al unei santinele sau al unui paznic. 2. Chioșc de alimente, de ziare etc. [< fr. guérite]. Vezi definitia »

țárină (-ni), s. f. – Cîmp, ogor, arătură. Sb. carina „vamă” și „cîmp”. Sensul inițial este cel de „dare”, de la car „împărat”. Trecerea semantică se bazează pe ideea de „ceea ce este dincolo de impozite”, cf. în rom. poarta țarinii, poarta sau intrarea prin care comunica satul cu cîmpul său, și care era păzită de obicei de un slujbaș numit jitar. Cf. Tiktin și Densusianu, GS, I, 352; legătura cu bg. celina (cf. țelină), propusă de Conev 68, nu este posibilă. Rut. caryna, rus. carina, par să fie sl., în contradicție cu Miklosich, Wander., 13; Candrea, Elemente, 403; și Vasmer, III, 282. Vezi definitia »

STÉBLĂ, steble, s. f. (Pop.) Tulpină; lujer; ramură. ♦ Mănunchi. – Din sl. stĩblĩ. Vezi definitia »

UMBLĂTÚRĂ, umblături, s. f. (Pop.) Umblat¹, mers; umblare. ♦ Fel de a umbla, de a duce picioarele în mers. – Umbla + suf. -ătură. Vezi definitia »

díjmă (díjme), s. f. – Dare care reprezintă a zecea parte din produse. Sl. dižma, din. lat. decima (Cihac, II, 96; Tiktin), cf. sb., cr., ceh. dežma, mag. dészma (după Tagliavini, Omagiu R. Ortiz, Bucarest 1929, p. 172, rom. ar proveni din mag.). – Der. dijmar, s. m. (înv., strîngător de dijmă); dijmărit, s. n. (dijmă pe stupi și porci; în 1766 era generalizat la 4 parale pe bucată); dijmui, vb. (a primi dijmă; a decima, a pricinui pierderi mari sau morți); dijmuitor, s. m. (persoană care profită de pierderile celorlalți). Vezi definitia »