húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri). Vezi definitia »

FASCÍCULĂ s.f. Ansamblu format din mai multe foi imprimate; parte a unei lucrări publicate în fragmente succesive. [Var. fascicolă s.f., fascicul s.n. / < fr. fascicule, cf. lat. fasciculus]. Vezi definitia »

SONÉTĂ s. f. utilaj pentru baterea piloților² și palplanșelor în pământ. (< fr. sonnette) Vezi definitia »

EPIMÓNĂ, epimone, s. f. (Lit.) Comorație (2). – Din fr. épimone. Vezi definitia »

piță², píțe, s.f. (reg.) 1. carne pripită. 2. om subțire, slab, nevolnic, prăpădit, bețiv. Vezi definitia »