ARHEOLOGÍE (‹ fr. {i}; {s} gr. arkhaios „vechi” + logos „studiu”) s. f. Ramură specializată a științei istorice, avînd ca obiect colectarea, ordonarea și interpretarea vestigiilor materiale din trecutul istoric al omenirii. A. este principalul izvor pentru cunoașterea istoriei (preistoriei) și a civilizațiilor antice în lipsa știrilor scrire. Metodele de cercetare ale a. sînt: practice (de descoperire pe teren) și teoretice (de ordonare și interpretare a materialului descoperit). A. ca știință s-a constituit în sec. 17, cînd s-a trecut la o cercetare sistematică și la interpretarea vestigiilor antice ca mărturii sau argumente în sprijinul datelor oferite de izvoarele scrise. În sec. 18 are loc explorarea sistematică a unor vechi centre antice, creîndu-se primele șantiere și școli arheologice naționale. Primele săpături arheologice sistematice de pe terit. României s-au făcut în sec. 19, creatorul școlii naționale de arheologie fiind. V. Pârvan. Vezi definitia »

EUPRAXÍE s. f. 1. acțiune bine condusă. 2. (med.) capacitate de a executa mișcări coordonate. (< fr. eupraxie) Vezi definitia »

căpíe, căpíi, s.f. (înv.; reg.) poartă cu boltă. Vezi definitia »

DISFONÍE s. f. modificare (temporară) a timbrului și a intensității vocii; răgușeală. (< fr. dysphonie, gr. dysphonia) Vezi definitia »

OOLOGÍE s.f. Parte a ornitologiei care are ca obiect studiul ouălor de păsări. [Gen. -iei. / < fr. oologie, cf. gr. oon – ou, logos – știință]. Vezi definitia »