ísmă (-me), s. f. – 1. (Înv.) Miros, parfum. – 2. Mentă. Var. izmă. Mr. aνiazmu. Ngr. (ἀ)γιόσμος „mentă”, de unde și alb. dhiozmë, bg. giozum. Cuvîntul ngr., din gr. ἠδύοσμον, pare să fi suferit o apropiere de ἀγίασμα, cf. aghiasmă, poate datorită folosirii acestei plante (cf. sp. hisopo „plantă” și „mătăuz”). Din gr. òσμή „miros” după Tiktin; de la òσμή prin intermediul unei forme eolice ὔσμη › *iusmă, după Diculescu, Elementele, 482; de la mag. izme, după Gáldi, Dict., 178; din mag. izmat „parfum” ‹ germ. Schmack, după Pușcariu, Dacor., VII, 117; Pușcariu, Lr., 105 și DAR. Vezi definitia »

MAHRÁMĂ s. f. v. maramă. Vezi definitia »

madónă (madóne), s. f. – Fecioară, Maica Domnului. It. madonna (sec. XIX). Se folosește numai ca termen de artă. Vezi definitia »

DESCĂRCĂTÚRĂ, descărcaturi, s. f. 1. Ceea ce se descarcă dintr-un vehicul de transport. 2. Declanșare a unei arme de foc; zgomotul produs de ea. – Descărca + suf. -ătură. Vezi definitia »

spogîrniceálă (-éli), s. f. – (Înv.) Cataramă. Origine necunoscută. Cf. sponcă. Vezi definitia »