obiectív¹ (-biec-) adj. m., pl. obiectívi; f. obiectívă, pl. obiectíve Vezi definitia »

IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif]. Vezi definitia »

sperma-substantiv comun, genul neutru, pluralul: slubozuri Vezi definitia »

PREFIGURATÍV, -Ă adj., s. n. (element) care prefigurează. (< engl. prefigurative) Vezi definitia »

COMPETITÍV, -Ă adj. 1. (despre produse) care, datorită calităților sale superioare, poate concura un alt produs similar; competițional. 2. în care concurența este posibilă. (< fr. compétitif) Vezi definitia »