stăruí (stăruiésc, stăruít), vb. – 1. (Înv.) A se baza, a consista. – 2. A persevera, a continua. – 3. A permanentiza, a dura, a dăinui în aceleași condiții. – 4. (Înv.) A-și îndrepta privirea, a avea în vedere. – 5. A insista, a persista, a se încăpățîna. – 6. A sprijini, a recomanda, a aprecia, a ocroti. Pare formație cultă, pornind de la stare, pentru a obține cu ajutorul suf. nuanțele pe care limbile romanice le indică prin intermediul pref. (Tiktin; Candrea), cf. dare și dărui, tîrg și tîrgui etc. Apare pentru prima oară la Cantemir. În evoluția sa semantică ar fi putut să se sprijine pe pol. staworać „a insista”, cf. ceh. starati „a insista” (Cihac, II, 363; Conev 98); dar această coincidență ar putea fi întîmplătoare. Der. stăruință, s. f. (permanență, persistență; insistență; perseverență; favoare, protecție); stăruitor, adj. (insistent).

Sursa: DER