MIOCÉN, -Ă, mioceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră și faună apropiate de cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți. 2. Adj. Care aparține miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. miocène. Vezi definitia »

CAROTÉN s.n. Carbură de hidrogen, constituind o materie colorată galbenă sau roșie, care se găsește în diferite țesuturi vegetale (mai ales morcovi) și animale; carotină. [< fr. carotène, cf. gr. karoton – morcov]. Vezi definitia »

UROBILINOGÉN, urobilinogene, s. n. Compus organic format în intestin prin reducerea bilirubinei, reabsorbit apoi numai în parte prin peretele intestinal și redat ficatului. – Din fr. urobilinogène. Vezi definitia »

NÚMEN s. n. Lucru în sine, cunoscut numai prin rațiune, în opoziție cu fenomenul, cunoscut senzorial. – Din fr. noumène. Vezi definitia »

XILÉN s.n. Hidrocarbură lichidă extrasă din gudronul de huilă. [< fr. xylène, cf. gr. xylon – lemn]. Vezi definitia »