șiștoácă, șiștoáce, s.f. (reg.) 1. vale îngustă și puțin adâncă, în pantă; jgheab, văiugă. 2. cădere de apă. 3. (despre plutărit) poartă principală a stăvilarului prin care ies buștenii și plutele. Vezi definitia »

BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Apă stătătoare permanentă, de obicei puțin adâncă și având o bogată vegetație acvatică; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face o gafă. Are balta pește, se spune când ceva se află din belșug. ♦ Întindere de apă stătătoare rămasă în urma revărsării unui râu; regiune mlăștinoasă de la țărmul unor râuri. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau cu mocirlă; (prin exagerare) apă sau lichid vărsat pe jos. – V. băltoacă. Vezi definitia »

VÂLCICÚȚĂ, vâlcicuțe, s. f. Diminutiv al lui vâlcică. – Vâlcică + suf. -uță. Vezi definitia »

țuhélbă, țuhélbe, s.f. (reg.) loc prăpăstios; pantă. Vezi definitia »

MANÍTĂ s. f. Substanță organică zaharată conținută în rășina de frasin și în unele ciuperci. – Din fr. mannite. Vezi definitia »