VÚLTUR, vulturi, s. m. 1. Numele mai multor păsări răpitoare de zi, cu ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri; vultan. ◊ Ochi (sau privire) de vultur = privire foarte ageră, pătrunzătoare. ◊ Compuse: vultur-bărbos sau vultur-cu-barbă, vultur-negru = vultur impunător, cu spatele brun-cenușiu, aripile negre, pântecele și pieptul galben-ruginiu; zăgan (Gypaëtus barbatus); vultur-pleșuv = vultur cu gâtul gros, cu penele de culoare brun-închis, cea mai mare pasăre răpitoare din Europa (Aegypius monachus); vultur-pescar = specie de vultur, de culoare brun-închis pe partea dorsală și albă pe partea ventrală, care se hrănește cu pește (Pandion heliaëtus). ♦ Fig. Bărbat viteaz, curajos, măreț, falnic. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișând de obicei un vultur (1); figură simbolică reprezentând un vultur, pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. (Art.) Constelație boreală, situată la sud de constelația Lebedei și vizibilă vara. [Acc. și: vultúr] – Lat. vultur, -uris. Vezi definitia »

SOUR SÁUĂR/ s. n. băutură răcoritoare cu gust acrișor, din zeamă de lămâie cu alcool, cu sau fără zahăr. (< engl. sour) Vezi definitia »

IHTIOZÁUR s.m. Reptilă marină uriașă din era mezozoică, având corpul fusiform, ca al unui pește. [Pron. -ti-o-za-ur. / < fr. ichtyosaure, cf. lat. ichtyosaurus < gr. ichthys – pește, sauros – reptilă]. Vezi definitia »

azúr (-ruri), s. n. – 1. Culoarea albăstrie a boltei cerești, cer. – 2. (Adj.) Albastru. Fr. azur. – Der. azurat, adj. (albastru); azurită, s. f. (azurit); azuriu, adj. (albăstriu). Vezi definitia »

împrejúr adv. – În jur, în locul înconjurător. De la jur, prin intermediul unei forme înv. prejur, compusă cu prep. pre. Adăugarea pref. în- este modernă; prejur este forma curentă în sec. XVI-XVII. După DAR, împrejur, a rezultat din încrucișarea lui în jur cu pre jur. Uzuri speciale: a lua împrejur, a dojeni; a tăia împrejur, a circumcide. Cf. Moser 427. Der. împrejuraș (var. împrejurean), s. m. (înv., vecin); împrejurime, s. f. (locul dimprejur); prejur-gură, s. n. (înv., răscroială, tăietură), ca gr. περιστόμιον; împrejur-stare, s. f. (înv., circumstanță), ca lat. circumstantia; împrejura, vb. (a înconjura, a împrejmui; a încinge), der. normal, ca împreună › împreuna (după Densusianu, Hlr., 170; Pușcariu 791; Candrea-Dens., 926 și DAR, din lat. pop. pergyrāre); împrejurare, s. f. (circumstanță; înv., împrejur); desprejura, vb. (a descinde, a desprinde). Vezi definitia »