glonț (gloánțe), s. n. – 1. Greutate, obiect greu. – 2. Mic proiectil pentru armă de foc. – 3. Plumb la năvodul de pescuit. Creație expresivă, pe baza rădăcinii glo-, v. aici. Identitatea fonetică și semantică pe care o reprezintă cu g(o)lom(o)ț și clonț este evidentă. Primul sens apare numai în expresia „a cădea greu la stomac”. Originea cuvîntului a suscitat discuții; după Cihac, II, 501 și DAR, din mag. golyócs și galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la grăunte sau grunț. Skok 73 pleacă de la sb. glonta „glonț”, pe care îl der. din germ. Flinte „pușcă mică”; însă etimonul germ. nu satisface iar cuvîntul sb. este mai curînd de origine rom. Natura expresivă a lui glonț devine de asemenea evidentă prin der. săi; gloanță, s. f. (înv., proiectil de tun); glonțiș, s. n. (pietriș); glonțan, s. m. (pietriș, prundiș), cf. clonțan; glonțuros, adj. (pietros), cf. grunțuros. Din rom. provine sb. glonta și mag. golonc „glonț” (Edelspascher 14). Vezi definitia »

ostréț (ostréțe), s. n. – 1. Par, țăruș, leaț. – 2. Împletitură, leasă, gard de nuiele. – 3. Îngrăditură pentru prins pește într-un rîu. 4. Ochi de plasă. – Var. ostreață. Sl. ostru „cu vîrf ascuțit” (Philippide, Principii, 63; Cihac, II, 232), cu suf. -eț, cf. bg. ostrec „tăiș, crestătură”, sb. ostrica „tăietură”, pol. ostrz „tăietură”. Vezi definitia »

ȘPRIȚ¹ s. n. vin cu sifon sau apă minerală. (< germ. Spritzer) Vezi definitia »

DENÚNȚ, denunțuri, s. n. Informare adresată unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană; denunțare. – Din denunța (derivat regresiv). Vezi definitia »

BĂLTĂRÉȚ, -EÁȚĂ (‹ baltă) adj., subst. 1. Adj. Din regiunea bălților. 2. S. n. art. Vînt local, cald și umed, care suflă din primăvară pînă în toamnă dinspre S (mai ales în SE țării) în reg. bălților Dunării. 3. S. m. Rasă primitivă locală de porci, pe cale de dispariție, din lunca inundabilă a Dunării. Vezi definitia »