IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus. Vezi definitia »

VOCATÍV s.n. Caz al declinării care exprimă o chemare, o invocare adresată cuiva. [Cf. lat. (casus) vocativus, fr. vocatif]. Vezi definitia »

ELECTROPOZITÍV, -Ă adj. (Despre elemente, radicali, molecule) Care cedează electroni, putând elibera ioni pozitivi. [Cf. fr. électropositif]. Vezi definitia »

REMEMORATÍV, -Ă, rememorativi, -e, adj. De amintire; comemorativ. – Din fr. remémoratif. Vezi definitia »

ACUZATÍV s.n. Cazul în care stau complementul direct, complementul indirect precedat de prepoziție și complementele circumstanțiale. [Cf. lat. accusativus, fr. accusatif]. Vezi definitia »