ARHITECTÚRĂ (‹ fr., lat.) s. f. 1. Știința și arta de organizare și construire a spațiilor necesare vieții și activității umane. Avînd o dublă determinare, funcțională și artistică, evoluția a. depinde de tipurile de materiale folosite într-o anume epocă (lemn, piatră, cărămidă, beton), de destinația clădirii (locuințe, clădiri de cult, clădiri industriale, militare etc.) și de climatul spiritual în care apare. Elementele de bază ale a. – volumul, suprafața și planul – organizate după un anumit ritm, caracterizează stilurile arhitectonice. În funcție de concepția epocii, înclinată către funcțional sau către spiritual, a. accentuează fie structura construcțiilor (a. clasică grecească, Renașterea, a. sec. 20), fie forma generală și decorul, în scopul creării unui sentiment sau accentuării specificului național (a. egipteană, barocă, neoromânească). După destinația edificiilor, a. este împărțită în: a. civilă, a. religioasă, a. militară, a. industrială etc. A. peisagistică = știința și arta de a interveni asupra peisajului, în scopul obținerii unui spațiu cu valențe estetice. Latura cea mai importantă o constituie arta grădinilor. A. – sculptură = curent apărut după al doilea război mondial, ca reacție la cubismul interbelic, care urmărește integrarea a. în peisaj prin apropierea aspectului ei exterior de forma sculpturală, sau, chiar, prin crearea unor sculpturi locuibile. ♦ P. ext. Aspectul compozițional al unei opere artistice; structură. 2. (INFORM.) Arhitectura calculatoarelor = asamblarea subsistemelor funcționale într-un calculator numeric, pentru a obține performanțele impuse în condiții de cost avantajoase. Vezi definitia »

SFÉRĂ s.f. 1. (Geom.) Suprafață ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct dat, numit centru; corp geometric mărginit de o astfel de suprafață. ♦ Obiect având această formă; glob. 2. Regiune cerească unde se mișcă aștrii; boltă cerească. 3. (Fig.) Domeniu, cuprins, limite. ♦ Sferă de influență = întindere, teritoriu, mediu etc. în cuprinsul căruia se exercită influența cuiva sau a ceva. ♦ Mediu (social). 4. (Log.) Totalitatea obiectelor sau indivizilor la care se referă caracterele esențiale ale unei noțiuni. [Pl. -re. / cf. lat. sphaera, gr. sphaira, fr. sphère, it. sfera]. Vezi definitia »

BĂLTOÁCĂ, băltoace, s. f. Baltă mică, murdară și mocirloasă; bălăștioagă, băltac; adunătură sau scursură de apă de ploaie prin gropile drumurilor; bulhac. ♦ Cantitate mare de lichid vărsat pe jos; baltă. [Var.: băltoágă s. f.] – Baltă + suf. -oacă. Vezi definitia »

încleștătúră s.f. (reg.) tetanos. Vezi definitia »

TIFLÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a cecului și a apendicelui său. [< fr. typhlite]. Vezi definitia »