PRONÚME, pronume, s. n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (după nume).
Sursa: DEX '98 | Permalink

PRONÚME¹ s.n. v. prenume.
Sursa: DN | Permalink

PRONÚME² s.n. (Gram.) Parte de vorbire care substituie un substantiv sau alt nume. [Cf. lat. pronomen, fr. pronom].
Sursa: DN | Permalink

PRONÚME s. n. parte de vorbire flexibilă care substituie un substantiv. (< lat. pronomen, după fr. pronom)
Sursa: MDN | Permalink

pronúme (pronúme), s. n. – 1. Parte de vorbire care ține locul unui substantiv. – 2. Nume (de familie). – Fr. pronom, tratat după paralelismul nom – nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin, rom. ar fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prénom, și sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puriști recomandă forma prenume, s. n., care se folosește numai pentru prenumele latine.
Sursa: DER | Permalink