OBIȘNUÍ, obișnuiesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A câștiga sau a face să câștige o anumită deprindere prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța. 2. Tranz. A practica un anumit obicei, a avea o anumită deprindere. 3. Tranz. și refl. A (se) folosi (des), a (se) întrebuința. [Var.: (înv.) obicinuí vb. IV] – Din obicină (înv. „obicei” < bg.). Vezi definitia »

uluí (-iésc, -ít), vb. – A uimi, a zăpăci. Origine necunoscută. S-a vrut să se explice prin mag. hulani „a cădea” (Drăganu, Dacor., VI, 303); prin mag. vallani „a investiga” (Gáldi, Dict., 167); sau prin sb. uloviti „a prinde vînatul” (Scriban); dar aceste explicații nu par suficiente. – Der. uluială, s. f. (zăpăceală); uluitor, s. f. (uimitor, care uluiește). Vezi definitia »

ARESTUÍ vb. IV. v. aresta. Vezi definitia »

Nu-i stiu definitia dar nici sensul cuvantului.Acest cuvant nu se gaseste in dictionarul explicativ al dumneavoastra. Vezi definitia »

bîiguí (-uiésc, bîiguít), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir). Vezi definitia »