Definita cuvantului lumânărică
LUMÂNĂRÍCĂ, lumânărele, s. f. 1. Diminutiv ai lui lumânare (1). 2. Plantă erbacee medicinală, cu frunze mari alterne, cele bazale în formă de rozetă, și cu flori galbene dispuse într-un spic (Verbascum thapsus). ♦ Compus: lumânărica-pământului = plantă erbacee cu tulpina înaltă și cu frunze mari și flori albastre sau albe-gălbui (Gentiana asclepiadea). – Lumânare + suf. -ică.
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu lumânărică
țoálă (-le), s. f. – 1. Covor, carpetă. – 2. Cuvertură, pătură. – 3. Haină, îmbrăcăminte. – Var. țol. Mr. ciol. Tc. çul, prin intermediul ngr. τσόλι sau τσούλι (Densusianu, Filologie, 448; Pascu, Arch. Rom., VI, 231; Romnzevalle 79; Scriban); ne scapă eventuala legătură cu v. sb. calun, ceh. caloun, pol. calun „covor” (Berneker 120). Din lat. stola (Philippide, Principii, 148; Iordan, Dift., 190) nu este posibil; și cu atît mai puțin din țuhal (Byck-Graur 38). Der. țoleturi, s. f. pl. (îmbrăcăminte); țolic, s. n. (carpetă); țolincă, s. f. (covor mic); țolină, s. f. (femeie de stradă), cf. buleandră, fleandură, hanță, tîrfă (după Philippide, Principii, 107, de la tol contaminat cu mag. cula); țoandră, s. f. (gioarsă, haină veche), prin contaminarea lui toală cu țundră (din mag. condra, după Pascu, R. critică, VI, 159; cf. Iordan, BF, II, 570); înțoli, vb. (a îmbrăca; refl., a prospera, a perveni). – Cf. țundră. Vezi definitia »
DILATOGRÁMĂ s.f. Diagramă a variației lungimii unui corp în funcție de temperatură. [< fr. dilatogramme]. Vezi definitia »
GROZÁMĂ s. f. mic arbust cu tulpina articulată, cu frunze alterne și flori galbene, dispuse în racem. (după germ. Grausen) Vezi definitia »
LITÚRGICĂ s.f. Ramură a teologiei care studiază istoria, formele și interpretarea cultului divin. [Gen. -cii. / cf. fr. liturgie]. Vezi definitia »
ceáfă (céfe), s. f. – 1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. – 2. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – 3. Parte a căpețelei. – Mr. chiafă. Origine incertă. Este evidentă identitatea cu tc. kafa „ceafă”, din arab. qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine și cafă, s. f. (în blănărie, partea a blănii ce corespunde cefii), cf. Șeineanu, III, 24. Der. din mr. este sigură; însă rom. presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turcești. În general, se consideră că este vorba de alb. kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formație locală, din gr., cu sensul de „căpățînă, cap mare sau gros”, termen aplicat tradițional grecilor. Poate fi vorba de o pronunțare locală: Scriban semnalează pronunțarea čaf în alb. din Scutari. Vezi definitia »