SUPLEÁNT, -Ă, supleanți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Suplinitor. ♦ (În vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură și care avea anumite atribuții secundare sau intra în compunerea completelor de judecată în cauze de importanță mai mică. 2. Adj. (Ieșit din uz; în sintagma) Membru supleant = membru ales sau numit într-un comitet, într-o comisie, într-un organ (de partid sau de stat) etc., care putea înlocui pe titular și care avea drept de vot consultativ. [Pr.: -ple-ant] – Din fr. suppléant. Vezi definitia »

REZONÁNT, -Ă adj. 1. (fiz.) susceptibil de a intra în rezonanță. 2. răsunător, sonor. (< fr. résonnant) Vezi definitia »

PLATONIZÁNT, -Ă, platonizanți, -te, adj. (Rar) Care aparține platonismului, privitor la platonism. – Din fr. platonisant. Vezi definitia »

emigrant, -ă, emigranți, -te s. m., s. f. evadat. Vezi definitia »

berbánt (berbánți), s. m. – Hoț, pungaș, șarlatan. – Var. (Mold.) birbant. Mr. birbantu. It. birbante (› sp. bergante), prin intermediul ngr. μπερμπάντης (DAR); cf. și tc. berbad, bg. berbant(in). Dicționarele iau în considerație de obicei exclusiv accepția secundară de „crai, bărbat afemeiat”; sensul primar este curent, totuși, în limba romanticilor. Der. berbanterie, s. f. (hoție, șarlatanie); berbantlîc, s. n. (pungășie, șarlatanie), cu suf. tc., ca bg. berbantlyk. Vezi definitia »