cotéi (-i), s. m. – 1. Cățel de salon. – 2. Cățel în general. Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274), un der. de la cot (Șeineanu, Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în alb. kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809; Pascu, Beiträge, 40), cuvîntul sl. kotelĭ „pisică”. (DAR; Scriban) sau rus. kotejko „pisică” (Candrea), ori vreun idiom anterior indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să avem a face cu o origine expresivă în legătură cu coteli „a iscodi” (în acest caz forma primitivă ar putea fi *cotel, cu sing. analogic) sau mai probabil coțăi „a tăia coada” (pornind de la formă primitivă *cotaie, ca potaie, alt sing. analogic); această ultimă formă se potrivește mai bine cu der. pe care îi propunem în continuare. Der. coteică, s. f. (cățea); cotaibă, s. f. (coteț de cîini), încrucușare cu colibă, cocioabă, cociorbă (după DAR, din rut. kotóbanja „coș în care se pune cloșca”); cotarlă, s. f. (cățel, potaie), cu var. cotîrlă, (Trans.) cocearlă, șarlă (după Șeineanu, Chien, 220, de la un romanic *kota „cîine”; pentru Candrea, în legătură cu bg. kotora „pisică”; după Scriban din mag. kutya „cîine”); cotîrlău (var. Banat cotîrloniu), s. m. (flăcău, fecior); cotîrleț, s. n., sau cotîrneață, s. f. (ogradă, poiată), cuvinte încrucișate cu coteț și coteneață (după Candrea, bg. kotara, kotarnik); cotîngan, s. m. (Trans., flăcău, fecior), pus în legătură de DAR cu mag. katangoló „care umblă făcînd zgomot”, de Densusianu, GS, I, 350, cu cătană „soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu v. germ. și suedezul kutte sau kutti „flăcău”; cotoarbă, s. f. (femeie stricată; ghinion, nenoroc); cotîrje, s. f. (poreclă dată persoanelor sau animalelor bătrîne și slabe), probabil prin confuzie cu cocîrja „a îndoi” (după S. Pop, Dacor., V, 178, și DAR, din sb. kotrešan „ciufulit”); cotic, s. m. (Trans. de Nord, tînăr leneș). Vezi definitia »

preafărădumnezeí, preafărădumnezeiésc, vb. IV (înv.) a păcătui în mod grav față de prescripțiile religioase. Vezi definitia »

ciovéi (-íe), s. n. – Hîrb; se spune în general despre obiecte casnice vechi și fără valoare, și mai cu seamă despre vasele de lemn. Origine incertă. Ar putea fi sl. čvanĭ „găleată de lemn,” de unde și ciuvai (var. Trans., cioban, Banat, ciuvan), s. n. (albie; găleată) și ciuvaie, s. f. (bute; oală); cf. ciobacă. După Mîndrescu și DAR, din germ. Schaff „vas de lemn”; Scriban se referă la sb. čivija „lemn”. Pentru ciubeică, cf. ciubuc. Vezi definitia »

ORHÉI, orheie, s. n. (reg.) deal întărit, cetățuie sau curte boierească părăsită. Tăt. iorghe, Tc. orge „palat”, „castel”, „iurtă”. T. Porucic în anii ’30 ai secolului al XX-lea atestă cuvântul în Basarabia (PORUCIC Teodor – Lexiconul termenilor entropici din limba română în Basarabia, extras din Arhivele Basarabiei, 1931, nr. 1-4, Chișinău). În această nouă corelație proveniența cuvântului orhei din maghiarul warhely, neatestat de nici un dicționar maghiar, devine irelevantă. Vezi definitia »

a avea darul beției / suptului expr. a fi alcoolic, a consuma multe băuturi alcoolice Vezi definitia »